Cine își permite să fie pregătit?

Pentru generația care intră în clasa a VIII-a în toamna lui 2026, drumul către liceu poate deveni și mai anevoios. Evaluarea Națională nu va mai fi, pentru toți elevii, singura mare barieră dintre gimnaziu și liceu, deoarece începând din 2027, liceele vor putea organiza concursuri proprii de admitere pentru cel mult 50% dintre locurile disponibile, după susținerea Evaluării Naționale. Mai mult, proiectul de metodologie pus în dezbatere de Ministerul Educației prevede două probe pentru aceste concursuri, cu un nivel de dificultate „peste medie".

La prima vedere, ne putem gandi ca un liceu foarte căutat își dorește să își selecteze elevii, un elev care consideră că nu a fost reprezentat corect de Evaluarea Națională primește o nouă oportunitate, iar statul încearcă să împace, prin aceeași reformă, ideea de autonomie a liceelor cu existența unui examen național. Problema apare atunci când ieșim din formulările frumoase despre autonomie și „a doua șansă" și ne uităm la ceea ce înseamnă această schimbare pentru elevul concret care trebuie să treacă prin ea.

O reformă care revine, nu una care se naște

#

Mecanismul concursurilor proprii de admitere a fost introdus prin Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 și a stârnit controverse încă de atunci, de fapt, încă din 2022, când o formă similară circula deja în discuție publică.

Atunci, o petiție a părinților a acuzat mecanismul că încurajează meditațiile și elimină corectitudinea și transparența admiterii. World Vision a arătat, pe baza programelor sale educaționale, că majoritatea profesorilor cred că astfel de examene afectează șansele copiilor din medii dezavantajate. Salvați Copiii a cerut, direct, renunțarea la această formă de admitere. În martie 2023, președintele de atunci al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, Csaba Asztalos, spunea răspicat că principiul egalității nu este respectat și că rolul școlii e să ridice toți elevii la un standard comun, nu să îi polarizeze. Chiar și în interiorul sistemului au existat rezerve: conducerea Colegiului Național „Gheorghe Lazăr" din București anunța în 2024 că nu e interesată să organizeze un asemenea concurs și că va păstra admiterea computerizată.

Din păcate, România nu poate introduce acest examen într-un sistem egal.

Îl introduce într-un sistem în care rezultatele școlare sunt puternic legate de mediul socio-economic, în care diferențele dintre școli sunt uriașe și în care accesul la resurse suplimentare nu este distribuit în mod egal. Datele PISA 2022 ale OECD arată că, în România, statutul socio-economic explică aproximativ 26% din variația performanței elevilor la matematică, față de 15% în medie în statele OECD. Diferența de performanță între elevii aflați în sfertul superior și cei aflați în sfertul inferior al distribuției socio-economice ajunge la 132 de puncte PISA. Și mai relevant pentru discuția despre admitere este faptul că 58% din variația performanței la matematică se află între școli, nu doar între elevi.

Cu alte cuvinte, locul din care pleacă un elev contează deja enorm, iar exact peste această realitate venim și adăugăm încă o etapă de selecție.

Dar, dacă tot vorbim despre reformă, poate că ar fi momentul să ne uităm și la problemele pe care elevii înșiși încearcă de ceva timp să le aducă în atenția sistemului de educație. Pentru că nu ducem lipsă de întrebări serioase despre școală. Dimpotrivă: elevii le formulează, le cercetează și, uneori, ajung să producă analize mai consistente decât simpla indignare de pe rețelele sociale. Problema este că aceste întrebări nu ajung întotdeauna în centrul reformelor care îi privesc direct.

Un exemplu foarte bun este cercetarea realizată de Bianca Mirică asupra programei de Limba și literatura română pentru Bacalaureat și a absenței autoarelor femei din lista operelor studiate. Pornind de la o observație pe care a făcut-o ca elevă, Bianca a construit o cercetare amplă asupra modului în care este alcătuit curriculumul literar, a analizat problema reprezentării vocilor feminine și a realizat o consultare la care au răspuns 252 de elevi și absolvenți. Rezultatul este greu de trecut cu vederea: 97% dintre respondenți au considerat că introducerea unor opere scrise de femei ar face programa mai echilibrată, iar 93,7% au considerat că programa actuală promovează o imagine problematică a personajelor feminine și perpetuează stereotipuri de gen care nu mai corespund valorilor contemporane.

Mai important decât procentul în sine este faptul că această cercetare pornește de la un elev care s-a uitat la ceea ce i se cere să învețe și a întrebat dacă acel conținut mai reprezintă, în totalitate, educația pe care vrem să o oferim.

Aici credem că este o diferență esențială între două moduri de a face reformă. Putem să ne uităm la elev și să ne întrebăm cum îl mai testăm, cât mai poate învăța și cum putem să îl diferențiem mai bine de colegul lui. Sau putem să ne uităm la școala pe care i-o oferim și să ne întrebăm dacă ceea ce îl învățăm, felul în care îl evaluăm și competențele pe care alegem să le măsurăm mai corespund educației de care are nevoie.

Într-un moment în care Ministerul discută despre noi programe școlare și despre schimbarea standardelor de evaluare, noi credem că aceasta ar trebui să fie una dintre priorități: să discutăm despre ce învață elevii înainte să discutăm despre cum îi mai selectăm.

Pentru că există un paradox greu de ignorat. Pe de o parte, recunoaștem că Evaluarea Națională este limitată și că educația are nevoie de schimbări profunde. Pe de altă parte, atunci când vine momentul să schimbăm ceva, una dintre primele soluții puse pe masă este să adăugăm încă o etapă de selecție la finalul gimnaziului.

Credem că această ordine a priorităților este greșită. Nu pentru că am considera evaluarea inutilă și nici pentru că am vrea să eliminăm criteriile de performanță, ci pentru că o reformă serioasă ar trebui să înceapă cu întrebarea „ce nu funcționează în educație?", nu cu întrebarea „cum îi mai putem testa pe copii?"

Avem o Evaluare Națională despre care chiar în spațiul public educațional s-a spus că trebuie regândită. Avem diferențe uriașe între școli și între mediile socio-economice din care provin elevii. Avem probleme de curriculum pe care elevii le cercetează și le documentează. Avem o clasă a VIII-a care este deja dominată de presiunea examenului. Și, în loc să folosim această energie pentru a repara problemele existente, construim un nou concurs pentru accesul la liceu.

De ce?

Asta este întrebarea la care Ministerul Educației trebuie să răspundă înainte să ne ceară să considerăm această reformă un progres.

Cât costă să fii pregătit?

#

Într-o discuție despre un nou examen de admitere, este imposibil să lăsăm deoparte una dintre cele mai mari industrii care s-au construit în jurul examenelor din România: meditațiile. Nu pentru că orice elev care face pregătire suplimentară ar avea un avantaj garantat și nici pentru că profesorii care oferă astfel de servicii ar trebui transformați în țapi ispășitori, ci pentru că existența unei piețe atât de mari ne spune ceva despre felul în care funcționează sistemul nostru de evaluare.

În 2010, un studiu al Comisiei Europene estima piața meditațiilor din România la aproximativ 300 de milioane de euro pe an. Aceeași cifră a fost preluată ulterior într-o analiză OECD, care avertiza că nu există o contabilizare completă și fiabilă a fenomenului, dar că amploarea meditațiilor private din România este problematică tocmai prin faptul că poate accentua diferențele dintre elevii care își permit pregătire suplimentară și cei care nu și-o permit.

Cifra de 300 de milioane de euro nu trebuie prezentată ca valoarea pieței de astăzi. Este o estimare veche, iar piața reală nu este monitorizată suficient de precis. Dar, chiar și cu această limitare, este greu să ignorăm semnalul pe care îl transmite: în România, pregătirea pentru examene a ajuns de mult timp să existe și în afara școlii, pentru bani.

Iar datele mai recente arată că fenomenul este departe de a fi dispărut. Studiul național „Meditațiile în România: sistem educațional paralel sau complementar?", realizat de IRES și Societatea Academică din România, indica în 2021 că aproximativ 31% dintre elevii claselor V-XII făceau meditații, iar părinții plăteau, în medie, 300 de lei pe lună. La elevii care declarau că fac meditații, matematica era, de departe, disciplina cel mai frecvent menționată.

Și există un detaliu care merită atenție: potrivit aceluiași studiu, unul dintre principalele motive invocate de părinți pentru apelarea la meditații era faptul că elevii nu înțelegeau suficient de bine informațiile primite la școală. Cu alte cuvinte, meditația nu apare întotdeauna doar ca o modalitate de a obține un rezultat și mai bun la un examen. Uneori, ea devine mecanismul prin care familia încearcă să acopere ceea ce școala nu a reușit să ofere suficient.

Aici se află una dintre cele mai incomode întrebări pentru sistemul educațional: ce se întâmplă atunci când accesul la o pregătire mai bună devine, în parte, o funcție a venitului familiei?

În 2024, un studiu al organizației Salvați Copiii, citat de Edupedu, arăta că părinții participanți declarau costuri medii anuale pentru ceea ce organizația a numit „educația gratuită" de aproape 10.000 de lei, incluzând meditații, after-school și materiale didactice. Pentru gimnaziu, media raportată ajungea la 10.781 de lei pe an, iar pentru liceu la 12.119 lei. Studiul măsoară mai multe tipuri de cheltuieli, nu doar meditațiile, tocmai de aceea aceste sume nu trebuie prezentate ca fiind exclusiv costul pregătirii particulare. Ele arată însă cât de departe poate ajunge, pentru o familie, costul real al educației.